Am ţinut să vă prezint această abație benedictină întrucât este una din cele mai vechi mănăstiri de limbă germană existente în zonă. Pe multe bloguri a fost prezentată cum că ar fi cea mai veche mănăstire, dar cea mai veche mănăstire de limba germană se găseşte pe insula Herrenchiemsee de pe lacul Chiemsee din Bavaria.
Într-adevăr, mult timp, abația Sfântul Petru (Stift Sankt Peter) a fost considerată ca fiind cea mai veche mănăstire de limbă germană, dar ulterior s-a demonstrat că mănăstirea de pe insula Herrenchiemsee are o vechime cu 70 de ani mai mare decât abația Sfântul Petru.
Mănăstirea Sf. Petru din Salzburg a fost construită sub îndrumarea Sf. Rupert de Salzburg (episcop de Worms) în anul 696. Despre Sf. Rupert auzisem şi când am vizitat catedrala din Salzburg, ulterior am aflat că este considerat patronul spiritual al orașului Salzburg, sărbătorindu-se în Austria (şi în ţările germanice) în data 24 septembrie.
Mănăstirea Sf. Petru a primit statutul de abație în anul 1927, dar pentru o bună perioadă de timp (din anul 1623 până în anul 1810) a funcţionat ca “Universitatea benedictină din Salzburg”. Din cele mai vechi timpuri mănăstirea a fost foarte renumită şi acest lucru poate se datorează şi faptului că a adoptat Reformele de la Melk. Abaţia de la Melk fiind prima aleasă pentru aplicarea disciplinei monahale stabilite în urma hotărârii din Consiliului de la Konstanz, însă ulterior acest tip de reformă a fost aplicată în mai multe mănăstiri din zona de limbă germană.
Această abație ne-a fost recomandată de prietenul meu Dan, aceeași persoană care ne-a făcut şi recomandarea pentru abaţia de la Melk. Fiind foarte încântați de ce am găsit în vizita noastră la Melk, am ţinut neapărat să nu ratăm nici acest obiectiv, deși eram presați de timp. Tot el ne-a făcut încă câteva recomandări care s-au dovedit ca fiind foarte reușite, şi anume Eagle Nest – Kehlsteinhaus (cabana lui Hitler) şi lacul Königssee din Berchtesgadener Land . Despre acestea vă voi povesti în articolele care vor urma.
Revenind la vizita noastră în abația Sf Petru, primul obiectiv a fost celebrul cimitir al abație, Petersfriedhof. Un cimitir foarte interesant şi cu o vechime destul de remarcabilă, fiind cel mai vechi cimitir creștin din Salzburg. Aici au fost îngropate de-a lungul timpului multe personalităţi ale orașului Salyburg, dar şi persoane cunoscute la nivel internațional, cum ar fi cazul sorei compozitorului Mozart, a generalui Harry J. Collins şi a arhitectului Santino Solari ( arhitect renumit pentru modificările aduse în catedrala din Salzburg şi ca arhitect pentru Palatul Hellbrunn).
Dacă aveți timp se pot vizita şi catacombele din muntele Mönchsberg situat în apropierea acestei abații, in interiorul cărora se pot admira cele doua capele Gertraudenkapelle şi Maximuskapelle. De curiozitate, numele de Mönchsberg provine, de fapt, de la numele unui călugăr benedictin din abația Sf Petru.
Terminând de vizitat acest cimitir am plecat mai departe pentru a vizita si biserica Sf Petru. Ce am găsit în interior este greu de descris in cuvinte si cel mai bine las pozele să vorbească.
Când ne pregăteam să ieșim din biserică am avut prilejul să admirăm şi localnici care au venit la biserică îmbrăcați tradițional. Din cele discutate cu un angajat al bisericii am aflat că toți cei prezenți erau veniți pentru un eveniment care se desfășura în restaurantul din apropierea acestei biserici. Nu știu exact care era motivul evenimentului, dar am reușit, pe furiș, să fac o fotografie unui cuplu.
Ei bine, din discuțiile cu acel angajat tot vedeam că punea accent pe acel restaurant şi nu înțelegeam de ce tot insistă cu acel restaurant. Eu, cu mulțumirile de rigoare, îi spuneam persoanei respective că nu ne interesează acel restaurant şi tot îi explicam că tocmai ce ne-am luat masa la terasa din Castelul Hohensalzburg.
Şi dacă vă tot întrebați despre ce restaurant era vorba, ei bine am aflat şi eu după ce am plecat din Salzburg de acest lucru. Cel mai vechi restaurant din Europa şi unul din cele mai vechi din lume, St. Peter Stiftskeller, îl găsiţi chiar în apropierea acestei biserici. Acest restaurant a fost menționat încă din anul 803, iar persoana respectivă dorea să-mi recomande un obiectiv turistic destul de bun şi unic, dar eu, crezând că acea recomandare este o reclamă mascată către acel restaurant am “reuşit” să-l refuz politicos. Ei bine nu e nicio problemă, cu siguranță o să-mi mai croiesc vreodată drum prin Salzburg şi o să-l trec pe lista de obiective.
În orașul Salzburg am vizitat şi două biserici, anume catedrala din Salzburg şi abația benedictină Sf. Petru . În acest episod doresc să vă prezint, în câteva cuvinte şi poze, catedrala din Salzburg (Salzburger Dom), urmând ca în episodul viitor să vă prezint şi biserica Sf. Petru.
Motivul pentru care am vizitat această catedrală a fost pentru că aici se spune că ar fi fost botezat marele compozitor Wolfgang Amadeus Mozart.
Ok…. puteam noi să ratăm aşa ceva?
Normal, că nu.
Cel puţin aşa ne-am gândit în prima zi când am ieșit din biroul de informare turistic din orașul vechi. Am şi bifat pe hartă că este un loc foarte important şi nu trebuie ratat sub niciun fel acest obiectiv. Cum să ratăm noi locul unde a fost botezat acest mare compozitor. Ulterior, când am ajuns să vizităm mai pe îndelete acest oraş, am observat că tot ce se vinde prin Salzburg poartă portretul lui Mozart. Se folosesc de numele şi chipul compozitorului în orice e legat de turism. Însă nimeni nu zice nimic de faptul că Mozart a fost alungat din acest oraş chiar de reprezentanţii bisericii. Hieronymus von Colloredo, principe şi arhiepiscop de Salzburg, (“angajatorului ” lui Mozart) îl trata ca pe un sclav pe Mozart, folosindu-l să presteze diverse activităţi pentru acest arhiepiscop. Ulterior, când situaţia între cei doi a devenit mai încordată, şi Mozart a dorit să-şi dea demisia din postul pe care-l ocupa, arhiepiscopul Colloredo l-a pus pe aghiotantul său, pe contele Arco, să-l alunge pe Mozart cu un şut în fund, la propriu. Da, un gest foarte frumos din parte unui reprezentant al bisericii.
In fine, … oricum doream să vizităm catedrala şinu am mai luat în considerare acest fapt.
Ca şi o scurtă prezentare a acestei catedrale pot să vă spun că este dedicată Sfântului Rupert și Sfântului Virgil. Clădirea este situată în partea de nord a centrul istoric al orașului Salzburg, foarte aproape de râul Salzach, în imediata apropierea a castelului Residenz .
Catedrala din Salzburg, Residenzplatz si Residenzbrunnen (Piața Fântânii)Catedrala din Salzburg – Salzburger Dom
De-a lungul istoriei Dom-ul (catedrala) din Salzburg a suferit mai multe modificări pentru a ajunge la forma actuală. Catedrala a suferit aceste modificări şi prin faptul că, în istoria ei a trecut prin zece incendii, ultimul fiind la bombardamentul din anul 1944.
Prima biserică ridicată pe poziția actualului Dom datează din secolul al VIII-lea când a fost ridicată o biserică de Rupert din Worms. Ulterior, episcopul Virgil a pus bazele catedralei şi a dedicat catedrala sfântului Petru, iar Sf. Rupert rămânând în plan secund. Prima datare a acestei catedrale se face prin anul 774 (an care apare la intrarea în catedrală). Apoi catedrala a suferit numeroase modificări, în funcție de fiecare perioadă în parte.
intrarea in Catedrala din Salzburg
Structura actuală a catedralei este realizată în stil baroc și are o lungime de 142 metri și o lățime de 109 de metri. Înălțimea clădirii principale este de 33 de metri, înălțimea cupolei – 71 de metri, înălțimea turnurilor – 81 de metri.
Ca să vă închipuiți mărimea acestei catedrale, pot să vă spun că are 900 de locuri, dar poate sa găzduiască în același timp până la 10.000 de oameni (în picioare).
Catedrala are 11 altare şi nu mai puțin de șapte clopote. Când am vizitat Castelul Wawel am aflat că de obicei se denumesc aceste clopote. Așa se face că şi fiecare din cele șapte clopote din această catedrală poartă câte un nume. (Marienglocke, Virgiliusglocke, Salvatorglocke, Rupertusglocke, Josephinglocke, Leonhardiglocke si Barbaraglocke)
Salvatorglocke (clopotul salvării) este cel mai mare dintre acestea şi cântărește nu mai puțin de 14256 de kg, iar ca şi mărime este al doilea din Austria. Primul clopote, ca şi mărime, fiind clopotul Pummerin din Catedrala Sf. Stefan din Viena (Stephansdoms). Eram curios de unde provine numele de clopotul salvării şi îmi imaginam că a salvat orașul de la ceva invazie sau de la vreun incendiu, dar după câteva întrebări am aflat că numele provine de la faptul că pe faţa clopotului este inscripționat imaginea mântuitorului. (Jesus Christus als Salvator Mundi)
Este un obiectiv pe care vi-l recomand să-l includeți în vizita d-voastră prin oraşul Salzburg. Intrarea în catedrală fiind gratuită, doar dacă doriți să vizitați şi muzeul va trebui să plătiți o taxă de 5 euro (1,5 euro pentru copii), iar pentru excavațiile catedralei 2,5 euro (1 euro pentru copii)
În continuare vă las să admirați cele câteva poze pe care le-am făcut în vizita noastră prin această catedrală:
Unul dintre motivele principale pentru care am dorit să vizităm oraşul Salzburg a fost faptul că ne doream să ajungem la Palatul Hellbrunn. Acest palat este renumit pentru grădinile lui şi pentru mecanismele care realizează jocurile de apă.
Palatul a fost construit în perioada anilor 1613 – 1619, sub îndrumarea prinţului şi arhiepiscopului Markus Sittikus Von Hohenems, iar ca arhitect a fost Santino Solari. Inițial, a fost construit ca şi o locuinţă de vară, unde prinţul îşi organiza diferite evenimente şi festivităţi. Prinţul era renumit pentru faptul că dorea întotdeauna să facă glume şi farse pe seama invitaţiilor şi, astfel, cam tot parcul este realizat în acest scop.
Ajunşi în faţa acestui palat, după ce ne-am rezolvat problema cu parcarea care, bineînţeles, era contra cost (2 euro/2 ore, ce depăşeşte cele două ore se plătește cu 0,8 euro/oră), ne-am îndreptat spre casele de bilete.
Preţul de intrare este de :
Adulţi 10,50 euro
Studenți (19 si 26 de ani) 7,00 euro
Copii 5.00 euro
Bilet de familie (2 adulți şi un copil) 25 de euro. Pentru fiecare copil în plus se achită o taxă de 2 euro.
După ce ne-am luat bilete am aşteptat puțin până s-au adunat destule persoane pentru a se forma un grup pentru un “guided tour”. Turul organizat ne-a dat posibilitatea de a primi explicațiile necesare despre fiecare element în parte al parcului, precum şi posibilitatea de a vedea în funcţiune jocurile de apă.
Ne-am întâlnit cu ghida acestui tur care, încă de la început, era pusă pe şotii. Poate aşa avea în fişa postului, trebuia să respecte stilul prinţului Markus Sittikus Von Hohenems, de persoană pusă pe năzbâtii şi care să-şi surprindă invitaţii.
Trecând peste glumele nesărate (în care ea spunea gluma şi doar ea râdea de gluma spusă) cu care a început ghida “guided tour”-ul prin parc, la intrare am fost întâmpinați de niște bazine în care, spre uimirea mea, erau şi câteva exemplare de sturion.
Turul a continuat cu Furstentisch (masa prinţului) – o masă de marmură, special construită pentru ca prinţul să facă o farsă invitaţiilor. Îi aşeza pe invitaţi pe scaune în jurul masei, iar apoi pornea instalaţia prin care era pompată apa şi, bineînţeles că toţi invitaţii erau udaţi, apa ţâşnind din fiecare scaun, doar prinţul rămânea uscat deoarece pe locul lui nu bătea niciun jet de apă. În gândul lui era un joc gen ”hai să râdem de ceilalţi”.
Şi în cazul nostru ghida, după ce ne-a prezentat toate datele referitoare la construcţie, stil, etc., ruga persoanele din public dacă vor să se aşeze la masă, dar nu le spunea că puteau să fie udate 🙂 Astfel au sărit doar doi curioşi şi, odată ce se așezau la masă, a fost pornită instalaţia, iar persoana care nu a stat pe scaunul prinţului a fost udată din cap până în picioare.
Jeturile de apă nu băteau doar înspre masă, ci şi spre lateral astfel încât puteau să-i ude şi pe cei din apropiere.
Așa se face că din public printre primele persoane care au fost udate era şi un italian, destul de zâmbăreţ la început şi care a luat în glumă primele farse. Dorind să facă o poză mesei, se apropie de masă (nu s-a aşezat la masă), iar în momentul în care a pregătit să facă o poză a fost pornită instalaţia şi a fost udat.
Video:
Iată-l şi pe italianul udat:
Pornim mai departe prin acest parc, ajungem la grota lui Orfeu, iar apoi la grota lui Neptun.
Die OrpheusgrottePalatul Hellbrunn
Face ce face italianul nostru şi pică iară tot în direcția jetului principal fiind iarăşi udat din cap până în picioare. Ghida turului era numai un zâmbet şi se bucura de faptul că cineva nu a fost atent şi a fost udat. Era cam pe aceeași lungime de undă cu prinţul Markus Sittikus Von Hohenems.
Soția italianului, prinsă şi ea de un jet de apă, la un moment dat, mai în glumă, se ia de ghida turului şi îi spune să ne atenționeze când se pornesc instalațiile de apă. Acestea fiind spuse, când se întorcea, din nou se pornea jetul de apă, iar italianca se întorcea către ghidă şi striga : “ma che fai?!”
Am ajuns la punctul în care eram cu ochii în patru doar să nu fim udaţi. Pentru noi însemna să ne reîntoarcem din nou la camera de hotel pentru a ne schimba hainele, în plus mai aveam cu noi şi aparatura foto etc. Nici mie nu-mi convenea să fiu udat din cap până în picioare aiurea. Puteam să fim avertizaţi de ce urmează, dar bineînţeles că nu era în plan aşa ceva.
Următorul popas a fost marele teatru mecanic din parc. Un teatru acţionat tot pe baza apei, iar în momentul în care stăteam şi admiram acest teatru alte duze erau acţionate şi publicul era stropit cu apă, moment în care italianul nostru a fost prins pe picior greşit şi udat din nou din cap până în picioare. La care italianul nu se mai răbdă şi se ia de ghidă, începând să o apostrofeze în toate limbile, ba în italiană, ba în germană, ba în engleză. Oricum ghida vorbea fluent şi germana şi engleza, dar şi italiana. Aşa că îi răspunde în italiană, cu zâmbetul pe buze, că a fost o glumă (una scherzo ) 🙂 Italianul o repede din nou pe tipă şi îi spune că nu mai vrea să fie udat, a venit să viziteze un parc nu un aqua parc.
Video:
Trece faza, mai ne prezintă una alta şi intrăm în grota în care este prezentată ridicarea şi decăderea coroanei. Un joc de apă în care o coroană regală este ridicată de un jet de apă până în tavan şi apoi este lăsată înapoi din locul de unde a fost ridicată. Se termină demonstraţia respectivă şi în momentul în care ieşim din grotă din nou pornesc alte duze din care ţâşnesc jeturi de apă şi din nou italianul este prins pe pas greşit. Moment în care nu se mai rabdă scoate o sticlă de apă din rucsac şi o toarnă-n în cap ghidei spunându-i cu zâmbetul pe buze ”una scherzo” :).
Video:
Bineînţeles că apoi a ieşit un scandal monstru deoarece ghida a început să urle la italian cum îşi permite să facă aşa ceva. Şi așa au început să se certe ca şi ”ţiganii la ușa cortului”, ceartă care a durat minute bune şi degeaba încercau turiștii să-i împace că nu aveau pe cine :))
Noi am lăsat “circul” în urmă şi ne-am continuat drumul mai departe prin parcul palatului, unde am zăbovit ore bune. Am găsit un peisaj care te îmbia la relaxare, motiv pentru care nu ne mai gândeam la absolut nimic. Am ales să stăm tolăniți la soare, pe iarbă, privindu-i pe cei din jurul nostru şi din când în când să mai zărim câte o veveriţă zburdalnică care mai îşi lua inima în dinţi şi cobora din copaci în căutarea de hrană.
Când ne-am hotărât să ne căutam cazare pentru a ne petrece un city break în orașul Salzburg am rămas blocaţi de preţurile pe care le-am găsit. Aşa se face, că am început să căutăm cazare şi mai departe de Salzburg deoarece oricum eram cu maşina şi nu era un impediment deplasarea de la hotel până în oraş.
După ce am studiat mai multe forumuri am găsit ca recomandare, să ne căutăm cazare într-o suburbie al oraşului Salzburg, mai exact în Anif. După câteva verificări pe booking.com (pentru zona Salzburg) am prins o ofertă foarte bună la Hotel Gartenauer de pe strada Hellbrunner, la numarul 7. Era un hotel de 4 stele, care din păcate nu mai figurează pe nici un site de rezervări online şi nici pagina de web a hotelul nu mai funcționează www.gartenauer.at
Nu știu, probabil au intrat în renovare sau probabil a fost vândut şi o să apară pe piață sub o nouă denumire. Oricum, ”dispariţia” din mediu online a acestui hotel am observat-o acum câteva săptămâni, când o prietenă m-a rugat să-i fac o recomandare pentru un hotel în zona Salzburg. La momentul respectiv, când ne-am făcut rezervarea, noi am prins o ofertă de 55 de euro/ noapte/ camera dublă cu mic dejun inclus. Pentru Salzburg pot să vă spun că e un preţ mai mult decât acceptabil. Şi ce să vă mai spun de faptul că în Salzburg, marea majoritate a hotelelor au taxă suplimentară pentru parcare, cu preţuri care variază între 15 şi 20 de euro/zi!!!! 🙂 . Mda…. precum ziceam şi eu : – Exagerat, nu glumă!
Aşa se face că am ales hotelul mai sus amintit pentru următoarele considerente :
preț, mai mult decât acceptabil, poate chiar la jumătate de preţ faţă de un hotel din Salzburg
mic dejun inclus, care era şi de tip bufet suedez, pot să vă spun că a fost unul dintre cele mai diversificate pe care l-am găsit prin cazările noastre
parcare gratuită
foarte aproape de palatul Hellbrun (obiectiv principal în vizita noastră)
Un alt avantaj dacă vă căutați cazare în Anif este şi faptul că preţurile la toate serviciile sunt cu mult mai mici. Inclusiv preţul la benzină a fost cu aproape de 20 de cenți mai mic faţă de preţul pe care l-am găsit la benzinăriile din Salzburg.
În prima fază am fost puţin reticenţi în ceea ce priveşte cazarea la acest hotel. Am ajuns la hotel şi, datorită faptului că nu prea am văzut multă activitate în hotel, am crezut că este posibil să ne fi luat o ţeapă la cazare. După ce am intrat în hotel şi am făcut check-in-ul, am ajuns în cameră, iar de acolo am observat că lângă acest hotel era o biserică frumoasă, biserica din Anif. Faza haioasă era că piscina hotelului era amplasată chiar lângă această biserică 🙂 Precum se poate vedea în următoarea poză:
Deși după mobilierul din cameră se vedea că hotelul nu s-a mai renovat de o perioadă bună de timp, camerele erau foarte curate şi bine întreţinute.
Dimineaţa când am ajuns în restaurant pentru micul dejun nu ne venea să ne credem ochilor, era un mic dejun foarte bogat cum nu mai văzusem de când am vizitat Barcelona şi am stat în Hotelul Porta Fira despre care v-am povestit mai în urmă. Şi partea ce mai interesantă era că abia am găsit loc la masă, restaurantul fiind foarte plin. Apoi am înţeles că, de fapt, mai era un corp al hotelului care era plin şi din acea cauză erau aşa de multe persoane la masă
În concluzie, hotelul chiar ne-a făcut o surpriză foarte plăcută şi nu ne aşteptam să găsim asemenea condiţii. De multe ori aparenţele înşeală.
În acest week-end s-a desfășurat în Oradea Târgul Meşterilor Populari , eveniment prezent la noi la a douăzecea ediție. Din curiozitate am trecut pe la acest târg şi, spre marea noastră uimire, a fost un târg foarte reușit, fiind diversificat în produse. Meșterii populari s-au adunat cam din toate zonele ţării, dar şi de peste hotare, în special din Ungaria, şi culmea, am văzut un meşter sosit din Africa 🙂
Târgul a fost găzduit de parcul Bălcescu din Oradea, unde am avut prilejul să admirăm tradiționalele ouă încondeiate de Bucovina, ceramica de la Horezu, icoane pictate pe sticlă sau pe lemn, sculpturi în lemn, vase de lut, costume populare, ţesături, în general cam tot ce vă puteţi imagina că se poate face din mâna unor meşteri populari.
Din toate tarabele pe care le-am vizitat ne-am oprit şi noi la câteva, de unde ne-am luat nişte mici suveniruri. Am pus ochii pe foarte multe produse, dar am încercat să ne limităm doar la cele de care aveam nevoie prin casă. Aşa că de la taraba d-lui Balint Arpad din Odorheiul Secuiesc ne-am ales cu nişte coşuleţe din pănuşi de porumb, iar de la un meşter din Horezu ne-am luat un magnet de frigider din ceramică.
De ce am fost cel mai încântat la acest târg?
Ei bine… de un meşter tot din județul Harghita, din Odorheiul Secuiesc. D-nul Silveszter Ferenc, că despre dânsul este vorba, a fost persoana care m-a uimit cel mai tare din acest târg. Era prezent la târg cu sculptură în coarne de cerb şi cu diverse produse făcute din oase de animale, cum ar fi solniţe, piperniţe, tirbuşoane, cuţite, furculiţe etc. A avut răbdarea să ne povestească întreg procesul de “fabricare” a acestor obiecte. Dintre lucrurile care m-au fascinat cel mai mult a fost un ceas de perete făcut din corn de cerb lopătar, ce avea lanţul construit tot din inele din coarne de cerb, un obiect foarte greu de făcut şi care a fost realizat cu o mare migală.
Un alt punct de atracţie au fost cazanele si instalațiile de distilare realizate din cupru, de către o familie din județul Sibiu.
Din punct de vedere gastronomic au fost prezenți pe mai multe standuri diverşi apicultori, producători de turtă dulce, dar şi un stand în care se prăjea cozonacul secuiesc.
Despre acest târg se mai poate spune multe, dar cel mai bine las pozele pe care le-am realizat să vorbească de la sine:
Cât de curând va începe Sziget Festival – ediţia 2013, festival care este considerat cel mai important eveniment multicultural din Europa. Prietenul nostru, Bogdan Bele, pot să vă spun că e cel mai înflăcărat fan al acestui festival, participând mai mulți ani la rând. Cu siguranţă nu îl va rata nici pe cel de anul acesta, așa că l-am rugat să ne prezinte în câteva cuvinte ce înseamnă Sziget Festival.
Pe Bogdan l-am cunoscut în urma cu câţiva ani, când călătoream împreună către București. Cum amândoi aveam treabă prin București, de obicei ne anunțam când trebuia să plecăm şi le potriveam astfel încât să mergem împreună. Era o plăcere pentru mine să-l am coleg de drum, el fiind întotdeauna la zi cu ultimele informații din domeniul IT, telefonie, gadgeturi, tehnologie etc., deoarece în perioada respectivă era redactor şef la revista Connect.
A urmat să ne cunoaștem mai bine în concediul pe care l-am făcut împreună în Spania, concediu despre care v-am povestit aici şi aici. În acest concediu am mai descoperit o pasiune de-a lui Bogdan (pe lângă cea legata de IT , telefonie ) şi anume, concertele. Cât am stat în Barcelona a făcut pe dracu’n patru şi a cumpărat bilete la concertul celor de la ZZ Top, iar când am ajuns în Vinaros a descoperit că în Peniscola va urma un concert de-a lui BB King pe care, bineînțeles, nu l-a ratat.
Să vă prezint impresiile lui despre Sziget Festival :
“Dacă vrei o vacanță de o săptămână, pe parcursul căreia să poți face absolut tot ce îți tună prin cap (bineînțeles, atâta vreme cât nu-i deranjezi pe cei din jurul tău), Sziget Festival s-ar putea să fie exact ceea ce îți trebuie.
Iar dacă îți mai plac și concertele, dar nu și festivalurile care se desfășoară în locuri uitate de lume, aceeași recomandare stă în picioare fără probleme. Sziget e un festival oarecum atipic, în sensul că se desfășoară în superba capitală a Ungariei, Budapesta, pe o insulă plină de verdeață, în mijlocul Dunării.
Normal că poți sta și la cort, pe insulă, dar eu zic că marele avantaj e tocmai cazarea în oraș. Dacă cumva vremea se strică foarte tare, ești la un sfert de oră sau mai puțin de civilizație, deci nu riști vreo pneumonie în cazul unei furtuni.
Festivalul în sine este absolut gigantic și, chiar dacă în ultimii ani nu mai are o amploare la fel de mare, tot e de proporții uriașe față de majoritatea acestui gen de evenimente din Europa. Frumusețea Szigetului stă tocmai în diversitate – atunci când ai la dispoziție șase-șapte trupe (sau mai multe) care cântă deodată, e de multe ori greu și să te decizi la ce anume mergi.
Există o scenă mare, unde cântă artiștii de calibru, și pe unde au trecut de-a lungul anilor (citez din memorie), nume ca Pink, Nine Inch Nails, Tool, Faithless, Caro Emerald, Prince, Iron Maiden, Foo Fighters, Massive Attack și lista ar putea continua la infinit, precum și una de muzică populară din toate colțurile lumii, unde e imposibil să nu dai tot timpul peste ceva interesant și unde petrecerea e în toi cam pe tot parcursul săptămânii (da, Sziget durează o săptămână, dacă pui și zilele -1 și zero).
Apoi, vine scena A38, loc cu precădere al muzicii alternative, Arena, unde se dansează tot timpul și petrecerile țin până în zori, precum și o mulțime de scene mai mici – scena Roma, unde poți face cunoștință cu muzica țigănească din toate colțurile planetei, cea de Blues, cea de Reggae și multe altele, toate pline tot timpul de programe. De cele mai multe ori vei descoperi la scenele mici o grămadă de trupe fantastice, dar de care nu ai mai auzit și se întâmplă de multe ori ca în câțiva ani acele trupe să ajungă în topuri.
A, și să nu uităm de circ, programe de acrobație, teatru și tone de alte distracții de toate felurile.
Dacă vrei să afli detalii despre programe, aruncă un ochi pe site-ul oficial, precum și pe site-ul neoficial de știri Sziget News, unde găsești și discuții între fanii festivalului, zvonuri sau alte detalii.
Pe lângă asta, există și tone de alte activități pe insulă, astfel că ai ce face și dacă stai acolo toată ziua. Sunt o mulțime de baruri, locuri unde se dansează, altele unde se practică varii jocuri de societate, ba chiar anul trecut a existat și un bâlci est-european, care aducea aminte de distracția din timpuri comuniste, cu tot felul de jocuri proprii anilor acelora. La intrare, care era gratuită, primeai chiar niște „bani” și, ca să intri mai bine în atmosferă, vameșul îți cerea și o mică mită.
Există și o roată uriașă, din care poți vedea mai bine mini-orașul care e Szigetul de sus, precum și venue-uri de toate soiurile, pentru toate gusturile.
Sziget e un mini-oraș multi-național, fără urmă de prejudecată (de exemplu, există un cort cu programe dedicate comunității gay, unde sunt unele dintre cele mai reușite petreceri) și unde e imposibil să nu te distrezi, chiar dacă nu ești mare fan al muzicii – asta chiar dacă subsemnatul a văzut unele dintre cele mai reușite concerte din viața sa pe Insulă.
Să trecem însă la aspecte practice.
În primul rând, mâncarea. Nu ai de ce să te îngrijorezi, pentru că pe insulă vei găsi sute de feluri de mâncare, de la chinezească la ungurească tradițională (dacă nu încerci mâncarea din Satul Maghiar n-ai idee ce pierzi), de la italienească la hamburgeri imenși și de la vegetariană la dulciuri. Prețurile sunt o idee mai mari decât în Budapesta, dar tot sunt foarte mici pentru un festival.
Și la băutură se aplică aceeași regulă în materie de prețuri – berea este de obicei de două-trei feluri pe întreaga insulă – cea a sponsorului. Anul trecut a fost Dreher și era foarte bună, la 580 de forinți paharul (în jur de 1,9 euro). Găsești însă și alte băuturi alcoolice (printre care și palinca maghiară – neapărat de încercat), precum și destule sucuri. Pe insulă nu vei fi lăsat să introduci băutură decât în cantități foarte mici, așa că e cam nerecomandabil.
De ținut minte că nu are sens să îți duci foarte mulți bani cu tine – ca peste tot unde e multă lume, se mai fură (n-am pățit în trei Szigeturi, dar nu ai de unde ști), iar plata pe insulă nu se face cu cash deloc. Se folosesc niște carduri pe care le primești la intrare, pe care pui bani la punctele de alimentare de pe insulă. Acestea se înregistrează cu mobilul, iar dacă pierzi cardul îl poți dezactiva prin SMS și recupera banii la punctele de alimentare. E un sistem foarte ok, mai ales pentru că nu riști să ți se ia mai mulți bani de către comercianți.
La capitolul cazare, dacă dorești să ieși mai ieftin, poți sta la cort, pe insulă. Biletul pe tot festivalul fără loc de camping e 229 de euro anul acesta și îți asigură accesul pe toată săptămâna – fără, pe cele cinci zile propriu-zise ale festivalului, costă 199 de euro.
Eu personal recomand cazarea în oraș, din motivele menționate ceva mai sus. Da, e adevărat că Budapesta are o tendință de a se scumpi la capitolul cazare în perioada Szigetului, dar dacă te decizi repede (adică prin februarie-martie, festivalul fiind în august), vei prinde prețuri relativ bune. E drept că asta, chiar dacă va însemna o economie la bilet (care e mai ieftin până în mai, la 169 de euro fără camping și 199 cu), se traduce și în faptul că vei cam risca, pentru că Sziget își anunță destul de târziu headlinerii. Pe de altă parte, șansele să găsești ceva interesant de văzut există oricum.
Când rezervi cazare pentru Sziget sunt de luat în calcul niște aspecte. În primul rând, nu ai unde parca lângă insulă, deci sau îți rezervi cameră la un hotel aproape de festival, care în districtul 3, Obuda sau, cea mai bună variantă, faci în așa fel încât cazarea ta să fie aproape de o stație de HEV. HEV este un tren de suprafață care are stație foarte aproape de insulă și circulă non-stop pe perioada festivalului.
Aici găsești hoteluri din Budapesta, o recomandare bună ca preț pentru Sziget din partea mea fiind Alfred Panzio – e situat la cam 10 minute pe jos de o stație de HEV, aflată la câteva opriri de insulă. Are avantajul că e în direcția opusă centrului Budapestei, deci trenul nu va fi chiar plin-ochi noaptea târziu, când pleci la culcare după o zi și o noapte de distracție. Nu e ceva fabulos, dar e curat, cu loc de parcare pentru mașină și mic-dejun acceptabil.
Un alt sfat foarte important este să mergi la Sziget cu haine și pantofi de care nu ești prea atașat. Fiind o insulă, praful e la ordinea zilei, iar dacă plouă, sunt zone unde se mai face noroi. Cert e că nu are sens să distrugi haine bune, și oricum nu se uită nimeni la îmbrăcămintea ta. Așa cum vei constata, lumea vine pentru a se distra și totul e extrem de safe. Sunt oameni de ordine, dar ei nu te vor deranja dacă nu le dai motiv.
Sziget e o experiență care merită trăită măcar o singură dată în viață – poți să mergi doar pentru a te minuna de lumea pestriță pentru că de multe ori oamenii par a concura între ei la capitolul costume.
Eu în mod sigur recomand oricui să încerce la un moment dat. Merită!”
În articolul de astăzi m-am gândit să vă prezint o locație foarte frumoasă, ideală pentru un scurt popas când tranzitați Austria prin partea de nord.
Noi eram în drumul spre Salzburg şi, trecând de Viena, mi-am adus aminte de recomandarea unui bun prieten care, ori de câte ori are drum pe această rută, face un scurt popas la abaţia din Melk. Am urmat recomandare lui şi am fost foarte încântaţi de ceea ce am găsit.
De ce merită să vă opriți în acest loc?
Abaţia din Melk face parte din patrimoniul UNESCO, fiind una din cele mai vechi abaţii care a funcționat continuu de la înființarea ei (anul 1089) şi aparține ordinului benedictin. Această abație a devenit renumită începând cu secolul XII-lea datorită colecției impresionante de manuscrise din biblioteca mănăstirii, astfel mănăstirea a devenit un centru cultural important.
Clădirea abației pe care o putem admira în zilele noastre a fost construită între anii 1702 -1736, sub îndrumarea arhitectului Jakob Prandtauer. Tot atunci au mai participat diferiți artiști celebrii printre care putem să amintim de pictorul Antonio Maria Nicolao Beduzzi, care a realizat picturile şi frescele interioare din clădirea principală, iar în interiorul bisericii picturile au fost realizate de pictorul austriac Johann Michael Rottmayar. În anul 2007, domul central al bisericii din Melk, interior pictat de Johann Michael Rottmayar, a fost ales ca motiv principal pentru moneda de colecție de 10 euro.
In abație au mai lucrat următorii artiști:
Paul Troger – pictura din altar
Giuseppe Galli-Bibiena – design-ul altarului
Lorenzo Mattielli design-ul sculpturilor
Peter Widerin sculpturile
Abația din Melk mai apare şi în romanul “Numele trandafirului” a lui Umberto Eco care s-a documentat în această abație, iar în semn de mulțumire a dat numele unui personaj principal – “Adso von Melk” . Adso von Melk este un tânărul ucenic, discipol al călugărului franciscan William de Baskerville, însărcinat cu investigarea morţii misterioase a unor călugări. Romanul ”Numele trandafirului” a luat premiul pentru cea mai bună carte a anului (anul 1980) și premiul Strega în 1981
Pe baza romanului Numele trandafirului, s-a realizat si un film, în anul 1986, regizat de Jean-Jacques Annaud avându-i în rolurile principale pe Sean Connery, ca William de Baskerville și pe Christian Slater ca Adso.
Am ajuns în faţa abației după o scurtă plimbare pe străduţele liniştite ale orăşelului Melk. Am preferat să lăsăm maşina la o parcare din apropierea abaţiei doar pentru a putea admira şi oraşul printr-o scurtă plimbare. Știam că în apropiere de abaţie se găseşte o parcare mare, special amenajată pentru turişti, dar am preferat varianta aleasă de noi. Chiar se merită să luaţi la pas şi oraşul, nu numai abaţia şi parcul acesteia.
După un scurt urcuş pe dealul pe care este construită abaţia, am ajuns în faţa porţii principale, poartă mărginită de Sf. Koloman în dreapta şi Sf. Leopold în stânga. Intrăm în prima curte interioară, loc unde se poate găsi şi biroul de informații turistice şi ghișeul pentru bilete.
Preţurile pentru anul 2013 sunt:
Tur cu ghid: € 11,50
Tur fără ghid: € 9,50
Exista şi varianta de bilet pentru familie: € 23,00 :
Pentru a vizita parcul şi bastionul biletul vă costă:
Adult: 4,00€
Studenți: 3,00€
Copii: 1,00 €
Program de vizită: mai până în octombrie. (9 a.m. – 6 p.m.)
Tot din interiorul acestei curţi interioare se mai poate vizita şi bastionul de nord, loc foarte bun pentru a avea o privelişte panoramică a parcului abaţiei.
Pornim mai departe prin curtea prelaților spre biserica abaţiei, intram în biserică, iar ceea ce am găsit în interiorul acestei biserici este cam greu să descriu în cuvinte. Până acum o consider ca fiind cea mai frumoasă dintre bisericile pe care le-am vizitat.
Cu mare greu ne-am hotărât să plecăm din interiorul bisericii şi să ne îndreptăm spre parcul din imediata apropiere. La ieşirea din abaţie, când ne îndreptam spre intrarea din parc, a început să plouă, motiv pentru care ne-am hotărât să nu mai intram în parc, ci doar să mai facem câteva poze din apropiere, urmând să revenim pentru această vizită altădată când mai trecem prin zonă.
Doar după ce am făcut această vizită l-am înţeles pe prietenul meu de ce de fiecare dată când ajunge pe acest drum se opreşte aici, un loc pe care vi-l recomand şi eu cu mare drag.
În postul precedent vă prezentam unde puteți să vă luați masa în drum spre Viena. Ei bine , în caz că aţi ratat acest loc sau dacă doriți să vă luați masa în Viena, pot să vă recomand locul unde puteţi să mâncaţi cel mai mare şi mai gustos șnițel vienez …. ever :). Se numește Figlmüllerşi pot să vă zic că în acest restaurant găsiţi cel mai celebru şniţel vienez. Este impresionant atât din punct de vedere al mărimii, cât şi al gustului. Acesta este cel mai mare şniţel pe care l-am mâncat vreodată. Depăşeşte peste 30 de cm în diametru şi este perfect prăjit, având o crustă aurie uniformă pe toată suprafaţa. Nu ştiu cum pot să realizeze bucătarii acest şniţel să fie aşa de perfect, dar mă gândesc că, în cei peste 100 de ani de experienţă pe care îl are acest restaurant, au dobândit ceva secret şi cu siguranţă nu-l vor divulga prea curând. Acum, vă spun din proprie experienţă, niciodată nu am reuşit să prăjesc un şniţel cu o culoare uniformă pe toată suprafaţa lui. De fiecare dată, într-o parte ba era mai prăjit, ba se mai deforma şi într-o parte rămânea mai neprăjit, dar niciodată nu era perfect, apoi să nu mai iau în calcul dimensiunea. Nu am încercat niciodată să fac un şniţel aşa de mare acasă, de fapt cred că nu aş avea în ce să-l prăjesc.
Ajunşi la restaurant am găsit foarte greu o masă, întrucât nu am avut nicio rezervare prealabilă, rezervare pe care recomand să o faceţi şi să nu vă bazaţi pe faptul că sunteţi norocoşi şi o să prindeţi o masă liberă. Puteţi să aşteptaţi în faţa restaurantului zeci de minute bune, dar merită pe deplin această aşteptare. Rezervarea se poate face pe următoarele numere de telefon:
+43/1/ 512 61 77 pentru restaurantul de pe strada Wollzeile
+43/1/ 512 17 60 pentru restaurantul de pe strada Bäckerstraße
Restaurantul Figlmüller are doua locații, una pe Bäckerstraße, la numărul 6, şi încă o locaţie pe strada Wollzeile, la numărul 5, foarte aproape una de cealaltă. Prima locaţie în care am mers a fost cea de pe Wollzeile apoi, văzând că nu am găsit nicio masă disponibilă, ne-am hotărât să încercăm şi pe Bäckerstraße. Norocul nostru a fost că cineva nu s-a prezentat la ora pentru care şi-a făcut rezervarea şi astfel am primit o masă.
Din meniu, la recomandarea unor prieteni care au mai fost în acest restaurant ne-am luat bineînțeles, celebrul șnițel, dar asortat cu o salată de cartofi cu crudităţi şi cu un pahar de vin. Preţurile sunt destul de mari dacă le raportăm la cele din Romania, dar …wtf… odată am ajuns prin acest restaurant 🙂
Un şniţel vă scoate din buzunar 13,9 Euro, o salată 4,2 Euro, iar un pahar de vin (sec alb) 2,2 Euro, deci făcând un total, pentru un meniu de o persoană a trebuit să decartăm puţin peste 20 de euro.
Faza care ne-a intrigat cel mai mult a fost cea referitoare la servire. În viața mea nu am văzut un chelner mai prost educat ca şi cel din seara aceea. De fiecare dată când trecea pe la noi pe la masă, repeta ca şi un papagal ” enjoy your stay but services is not included” . – Ok….am înţeles. Pentru serviciile de servire pe care le realiza am înţeles că trebuie să lăsăm un bacşiş. Ne spui odată şi înțelegem, mai ales că sigur a observat că am putut să realizăm o conversație destul de acceptabilă cu el în limba engleză în momentul când am făcut comanda. Nu eram nişte persoane cărora trebuia să le faci un desen să înţeleagă acest lucru. Nu trebuia să ne repete acest lucru de câte ori trecea pe la noi pe la masă. Ne-a lăsat meniurile pe masă şi ne-a spune replica, apoi ne-a adus tacâmurile şi din nou ne-a băgat aceeaşi replica, a trecut pentru comandă şi iar replica, ne-a adus comanda şi aceeași replică…. etc. Era un lucru care la un moment dat a devenit sâcâitor, poate chiar enervant. Peste tot lăsăm un bacşiş de aproximativ 10 % din preţul total al consumaţiei. Cel puţin atât mi se pare decent, iar de fiecare dată când merg într-un restaurant, dacă am fost mulţumit de serviciile lor las acest bacşiş . Ei bine în seara aceea aş fi lăsat bacşiş dacă ştiam că ajunge la bucătarul care a pregătit mâncarea, dar în niciun caz nu am vrut să lăsăm un cent pentru cel care ne-a servit la masă.
Voi, prin experienţele pe care le-aţi avut până acum aţi plecat dintr-un restaurant fără să lăsaţi bacşiş doar pentru faptul că servirea a fost proastă?
În episoadele următoare am să încerc să vă prezint o parte din experienţele mele prin Austria, să vă povestesc despre unele locuri pe care le-am colindat şi care-mi sunt foarte dragi, dar şi despre experiențele culinare de prin aceste locuri.
Prin Austria am trecut de nenumărate ori şi, cum mai mulți bloggeri au scris despre destinaţii comune cu ale noastre, am să încerc, pe cât posibil, să vă prezint doar ce ne-a impresionat pe noi cel mai mult.
Pentru început, m-am gândit să vă prezint un restaurant de pe acest drum, un loc în care se mănâncă foarte bine şi anume, la Paprika Csarda din Ungaria. De fapt, acest restaurant se găseşte la doar câteva sute de metri de punctul de trecere al frontierei din Ungaria în Austria, din Hegyeshalom –Nickelsdorf.
Noi am aflat de acest loc de la nişte prieteni care fac în mod constant drumul spre Germania şi care, de fiecare dată, se opresc doar aici, atât pentru cazare ( Hotel Paprika Csarda), cât şi pentru mâncare. Nu am ales varianta de cazare deoarece pentru noi era la doar 5, maxim 6 ore de condus până acasă (Oradea).
Eram după o zi de plimbări prin Austria şi, deși era o oră destul de târziei, ne-am hotărât să ne oprim să ne luăm masa. Încă de la intrarea în restaurant am fost întâmpinaţi de un panou prin care ne anunţa că în meniu putem să găsim specialităţi din raţă. Pentru mine era mai mult decât perfect :), sunt înnebunit după acest gen de mâncare. Am încercat mai multe variante prin Praga, Cracovia (despre care v-am şi povestit) şi, de fiecare dată, am fost foarte încântat. Aşa că m-am hotărât să încerc şi aici tot raţa, mai ales că mi-a şi fost recomandat acest tip de meniu de prietenii noştri.
Aşa că eu am comandat pulpe de raţă cu crusta crocantă la cuptor, cu cartofi răzuiţi cu rondele de ceapă şi cu varză roşie călită, iar soţia şi-a ales file din piept de raţă, cu crochete umplute cu afine şi compot de pere.
Ce pot să vă spun e că, deşi eram nemâncat de aproape o zi întreagă (am luat doar micul dejun la hotel), nu am putut să facem faţă unor asemenea meniuri.
Preţurile au fost mai mult decât acceptabile, meniul meu costa 2500 Ft (aprox. 37 Ron), iar cel al soţiei costă aproximativ 3000 de Ft. (aprox 45 Ron), o fi mult, o fi puţin, nu ştiu, dar ce pot să vă spun că aceste meniuri îşi merită fiecare forint cheltuit. Au fost absolut delicioase şi chiar ne-am pus în plan să ne mai oprim la acest restaurant când mai suntem în drum spre Viena. Nu de alta, dar mai avem şi alte lucruri de încercat din meniul lor 🙂
După experienţa din ziua trecută, datorită vizitei prin lagărele de concentrare şi exterminare de la Auschwitz Birkenau, nu mai aveam puterea necesară şi nici chef să mai vizităm altceva, aşa că am preferat doar să ne plimbam prin Cracovia.
Cu toate că am avut în plan să vizităm şi Salina Wieliczka, am renunţat la idee şi ne-am hotărât să o lăsăm pentru data viitoare când o să mai ajungem prin Cracovia.
Da, …ne dorim să mai ajungem prin Cracovia deoarece ne-a plăcut foarte mult acest oraş. În plan avem să vizitam Polonia mai pe îndelete şi sperăm să ajungem până în Gdansk, trecând prin Cracovia şi Varşovia.
Aşa că, din puţinul timp care ne-a mai rămas prin acest oraș, ne-am hotărât să-l luam la pas.
Piaţa Rynek Glowny si SukiennicePiaţa Rynek Glowny si monumentul lui Adam MickiewiczPiaţa Rynek GlownyMonumentul lui Adam Mickiewicz din piaţa Rynek Glowny
Piaţa Rynek Główny, după părerea mea, este cel mai frumos loc în care să-ţi petreci ziua deoarece poţi avea diverse activităţi care să-ţi ocupe timpul. Pe lângă faptul că poţi să-ţi petreci timpul pe la terasele care abundă în întreaga piaţă, poţi să te plimbi cu o caleaşcă trasă de cai sau poţi să dai nas în nas cu tot felul de personaje, care mai de care mai haioase. Aşa se face că am fost ”opriţi” din plimbare noastră, ba de câte vreo formaţie care-ţi încânta urechea cu tot felul de acorduri, ba te-ai mai oprit în faţa vreunui mim sau vreunei statui umane care, prin costumaţia purtată, te bine dispunea şi îţi alunga monotonia.
piaţa Rynek Glownypiaţa Rynek Glownypiaţa Rynek Glowny
Cel mai haios a fost domnul din următoarea imagine care, după câţiva zloţi puşi în carafă, ”ne-a cruţat viaţa” şi a început să ne povestească una alta despre Cracovia, despre obiceiurile pe care poți să le vezi sau despre locurile pe care nu trebuie să le ratezi. La recomandarea lui am încercat şi o gelaterie care se pare că ar fi destul de renumită. A fost pentru prima dată în care am stat la coadă pentru a mânca îngheţată şi, într-adevăr, s-a meritat.
piaţa Rynek Glowny“taxa de protectie” in piaţa Rynek Glowny
Tot așa am aflat că piaţa datează din secolul al XIII – lea şi are o suprafaţă de 40.000 de m2 , ceea ce o face ca fiind cea mai mare piaţă medievală din Europa.
Piața este mărginită de multe case istorice (kamienice) biserici şi palate. Piesa de rezistenţă se numește Sukiennice sau hala postăvarilor şi se găseşte chiar în centrul. Sukiennice era principalul loc unde se făcea negoț în acest oraș.
Sukiennice din Piaţa Rynek Glowny – Cracovia
Tot în piaţa Rynek Główny se mai poate vizita şi piaţa subterană din Cracovia. Acest muzeu a fost deschis în septembrie 2010 şi reprezintă o călătorie în timp. Mai multe informaţii puteţi găsi pe următorul link
Program zilnic de vizită: între 10 şi 20 pentru orarul de iarnă (noiembrie până în martie) şi 10 până la 22 pentru sezonul de vară (aprilie – octombrie)
Marţi este deschis între orele 10 – 16 şi este gratuit, dar în prima zi de marţi din lună, muzeul este închis.
Prețul biletelor este de 17 zloţi.
Plimbarea noastră prin oraş s-a îndreptat apoi spre poarta Florian (Brama Floriańska ), aceasta fiind una dintre cele mai bine conservate porţi de apărare din oraş. După invazia tătarilor din 1241, în care a fost distrus tot oraşul, s-a hotărât construirea unui zid de apărare. Astfel la terminarea construcţiei, Cracovia a avut un zid de apărare înalt de aproximativ 10 metri, lat de 2,5 metri şi cu o lungime de peste trei kilometri. În interiorul acestui zid de apărare au fost construite şapte porţi de apărare, iar Poarta Florian este una dintre cele mai frumoase. Norocul nostru că a rămas în picioare, deoarece în perioada 1822 şi 1830, zidurile medievale, precum şi şanţul care le înconjura, au fost demolate şi transformate în parcul Planty din ziua de astăzi. Singurele fortificaţii care au mai rămas în picioare sunt Poarta Florian şi Turnul de pază (Barbican), precum şi o porţiune mică din acest zid cu turnurile aferente ( Baszta Pasamoników – Szmuklerzy, Baszta Cieśli – Ciesielska, Baszta Stolarzy – Stolarska)
Jan MatejkoTurnul de pază (Barbican)Turnul de pază (Barbican)
Plimbarea noastră prin oraşul vechi s-a terminat, bineînțeles, tot în piaţa Rynek Główny, unde din am putut să ne cumpărăm suvenirurile dorite. Poate că se găsesc în altă parte mult mai ieftine, dar cele mai frumoase le-am găsit în această piaţă şi toate la preţuri mai mult decât rezonabile.
La revedere Cracovia! cu siguranță o să mai te vizităm
Bazilica Sf Maria din CracoviaBiserica Sf Ioan Evanghelistul si Sf Ioan Baptistul din CracoviaCzartoryski MuseumCzartoryski MuseumCzartoryski MuseumZaułek Niewiernego Tomasza CracoviaBazilica Sf Maria din Cracovia si SukienniceSukiennice – Hala Postăvarilor din CracoviaSukiennice – Hala Postăvarilor din CracoviaSukiennice – Hala Postăvarilor din CracoviaSukiennice – Hala Postăvarilor din CracoviaSukiennice – Hala Postăvarilor din CracoviaSukiennice – Hala Postăvarilor din Cracovia
Biserica sf Apostoli Petru si PavelBiserica Sf. Wojciech’s si piaţa Rynek GlownyEros Bendato by Igor Mitoraj’sorasul vechi Cracovia
Piaţa Rynek Glowny si biserica Sf. Wojciech’sPiaţa Rynek Glowny si turnul primarie din Cracovia
În primele două articole despre lagărele Auschwitz Birkenau v-am prezentat lagărul de concentrare şi exterminare Auschwitz I – Stammlager.
La sfârşitul turului prin acest lagăr, ghida ne-a îndrumat spre ieșirea din lagăr, pentru a preda echipamentul pentru ”guided tur”, iar ulterior trebuia să ne întâlnim din nou cu ea în faţa casei de bilete de unde urma să ne îndreptăm spre cel de-al doilea lagăr pe care trebuia să-l vizitam: Auscwitz II – Birkenau.
Lagărul Auschwitz II Birkenau a fost construit pe teritoriul satului Brzezinka, nume care, în poloneză, are semnificația ”pădure de mesteacăn”, probabil dat de pădurile din apropierea acestei zone.
Drumul este relativ scurt, doar trei kilometri între cele doua lagăre de concentrare.
La intrarea în lagărul Auscwitz II – Birkenau se trece printr-o poartă denumită Poarta Morții. Este vorba de celebra poartă care apare pe toate ghidurile şi pe toate materialele legate de descrierea acestui lagăr.
După o scurtă pauză de jumătate de oră pentru a reîntregii grupul, am pornit spre interiorul lagărului.
Încă de la intrare am fost șocați de imensitatea acestui lagăr, dacă mai pot să-l numesc lagăr. Era o fabrică, o ”fabrică a morții”, gândită de naziști până la ultimul detaliu. Poarta de intrare, locul de sortare, locul de ”depozitare” şi cel mai grav ”locul de prelucrare”.
Lagărul Auschwitz II Birkenau a fost înființat la cerința lui SS Heinrich Himmler (şeful peste toate lagărele de concentrare). A luat această decizie deoarece „capacitatea de prelucrare” a lagărului Auschwitz I era prea mică şi insuficientă pentru cerinţele naziştilor . Mărimea lagărului de concentrare Auschwitz II – Birkenau era de 140 de hectare şi cuprindea peste 300 de clădiri şi a ajuns la o capacitate de 200.000 de prizonieri !!!!
Era un adevărat ciclu pe care naziștii l-au pus în aplicare, având ca rezultat final exterminarea. Odată ce vagoanele erau intrate in interiorul lagărului, persoanele din interior nu mai aveau scăpare, totul se rezuma la timpul pe care-l mai aveau de trăit. Mulți dintre prizonieri mureau direct în vagoanele prin care ajungeau în lagăr. De multe ori drumul dura atât de mult încât, datorită lipsei de apa şi hrană, mureau direct în vagoane.
Pe platforma unde ajungeau vagoanele cu deținuții se face sortarea, loc denumit Judenrampe, astfel: femeile separat, bărbaţii separat şi restul bătrâni, bolnavi şi copii. Ultima categorie, de obicei, era trimisă direct la camera de gazare. Pentru naziști nu mai prezentau nicio importanţă, erau o categorie care doar consuma şi nu puteau să producă nimic, aşa că îi îndreptau direct spre camerele de gazare şi spre crematoriile din spatele acestui lagăr. Prizonierii ştiau doar că merg să facă un duş si apoi să-i pregătească pentru viaţa de lagăr.
In fotografiile următoare se poate observa drumul care ducea direct la crematoriile Krema IV si Krema V, crematorii care erau folosite pentru a gaza şi arde prizonierii trimiși direct la moarte.
În turul nostru prin acest lagăr, la un moment dat un turist din grup a întrebat-o pe ghidă: “Totuşi, prizonierul când era trimis spre camera de cazare nu ştia că e trimis la moarte?”, iar ghida i-a răspuns: “Nu știau, pentru prizonieri totul era o minciună. Le spunea doar că trebuie să se dezbrace complet pentru a face duşul, să fie curaţi, iar când o să iasă de la duşuri să ştie exact cuierul unde şi-au lăsat hainele, să nu-şi încurce lucrurile cu ceilalţi prizonieri. Pentru a le distrage atenţia înainte de a intra la duşuri, le mai spuneau să se gândească exact la ce calificări deţin, deoarece la ieşirea de la duşuri o să fie chestionaţi de un reprezentant al naziştilor şi o să fie repartizaţi în funcţie de calificarea fiecăruia.”
De evadat din lagăr era foarte dificil deoarece întreg perimetrul lagărului era înconjurat de un gard de sârmă ghimpată electrificat.
Interiorul lagărului, la rândul lui era împărţit în mai multe sectoare, iar fiecare sector la rândul lui era împărţit în mai multe tabere.
Cum am intrat în lagăr, pe partea stângă, ne-a fost prezentată tabăra pentru femei, barăci pe care ulterior le-am şi vizitat, iar pe partea dreapta a liniei ferate se găseau taberele pentru bărbaţi, tabăra pentru familiştii evrei, denumită Terezín Familienlager, tabăra ungurilor, tabăra ţiganilor (Zigeunerlager) , dar şi o tabără în care se spunea cum că prizonierii ar fi primit tratament (un fel de spital dacă-l putem numi aşa). Greu de crezut că puteau să aibă un spital în interiorul lagărului pentru prizonieri. La ce tratament erau supuşi prizonierii nu cred ca erau tratați, eventual doar supuși unor experimente ciudate, cum a fost cazul barăcii numărul 10, din primul lagăr vizitat.
Tot în partea dreapta, cu mult în spatele acestor tabere pe care le-am prezentat acum, s-a construit un nou sector, denumit sectorul Mexic. Avea acest nume deoarece deţinuţii purtau pe ei nişte pături, ce se asemănau puţin cu poncho-urile mexicanilor, iar din această cauză au primit această poreclă.
Revenind la vizita noastră, am ajuns în zona fostelor crematorii II şi III (două dintre cele patru crematorii existente în acest lagăr) unde, în anul 1965, între ruinele celor două crematorii, a fost ridicat un monument care omagiază victimele acestui holocaust. Sunt construite plăci de granit acoperite cu metal în fiecare limbă a statelor care au avut prizonieri omorâți în acest lagăr.
In continuare, ghida ne-a prezentat rămăşiţele crematoriilor pe care naziștii le-au distrus înainte de a părăsi lagărul. Nu vroiau să lase nici o urmă despre ceea ce au făcut în aceste lagăre.
A urmat vizita prin barăcile din câmpul dedicat femeilor, unde deținuții era dispuși în paturi pe trei nivele, nivelul de jos fiind construit direct pe pământ. În fiecare ”pat” erau obligate să doarmă câte 5, până la 6 persoane.
Vizita a continuat la o latrină, în care erau doar nişte găuri prin placa de beton, găuri dispuse la o distanţă de câţiva zeci de centimetri una de alta, unde nu aveau nici o intimitate unul faţă de celălalt şi aveau dreptul să le folosească doar câteva minute pe zi. Nu aveau asigurată nici o condiţie de igienă, iar camera în care se puteau spăla era în cu totul altă clădire.
Aceasta a fost experienţa noastră prin lagărele de concentrare Auschwitz Birkenau.
Deși, cu ceva timp în urmă, am primit câteva mail-uri cu guest posturi de la niște prieteni virtuali (amici pe unele rețele de socializare, dar în viața reală încă nu ne-am întâlnit) care şi-au exprimat dorința de a publica impresiile lor de călătorie pe blogul meu, i-am refuzat politicos şi am motivat pe faptul că acele guest post-uri erau legate de destinații prin care am fost şi eu, dar despre care încă nu am apucat să public nimic pe acest blog.
De la lansarea blogului m-am hotărât să nu public niciun articol de la persoane pe care încă nu le-am cunoscut în viaţa reală sau posturi cu informație pe care nu pot să o verific.
Zilele trecute, un foarte bun prieten a trecut pe la mine să-mi povestească despre cum şi-a petrecut concediul din anul acesta. Îmi era dator să-mi povestească impresiile lui de călătorie datorită faptului că la planificarea acestui concediu ne-am întâlnit de mai multe ori şi am discutat despre obiective, trasee, condiţii de călătorie etc. În plus, mai dorea să vadă şi câteva fotografii pe care le-am realizat, dar pe care nu le-am postat pe nicio reţea de socializare şi nici pe blog deoarece sunt mai personale.
Aşa se face că la întoarcerea lui Mihai din concediu am avut prilejul să ascult nişte povești care m-au fascinat şi, cu această ocazie, l-am rugat să-mi pregătească câteva guest post-uri.
Despre Mihai pot să vă spun că e cel mai pasionat fotograf pe care l-am întâlnit vreodată. Deşi face acest lucru doar din plăcere, pot să spun că o face cu mult mai bine decât mulţi fotografi profesioniști. Poate să cânte fericit ”intro-ul” piesei celor de la Partizan ( Fata mea) deoarece ….. are cu ce se lauda :), a investit mii de euro în aparatura foto. Şi, totodată, mai spun că el este ”vinovatul” pentru faptul că m-a prins şi pe mine microbul cu fotografiatul.
Așa că, vă prezint impresiile lui din acest concediu:
“Am ales destinaţia vacanţei pentru anul 2013, Grecia. Era o ţară pe care nu o vizitasem până acum şi aflasem de la prietenul nostru, Ovidiu, câteva lucruri care m-au atras . Drumul către destinaţie urma să fie parcurs cu maşina în 3 etape:
1. Oradea-Niş (Serbia) 520km
2. Niş-Skopie-Ohrid (Macedonia) 400km
3. Ohrid-Leptokarya (Grecia) 320km
Oraşul Ohrid avea să fie genul acela de loc în care fi păcat să nu ajungi măcar o dată în viaţă. Sper, din suflet, să mai ajung încă o dată acolo.
Cu undeva peste 42.000 locuitori, acesta este cel mai mare oraş de pe malul lacului care poartă acelaşi nume. Lacul Ohrid aparţine Macedoniei şi Albaniei. Lacul este înconjurat de munţi şi are o altitudine de aproape 700m.
În seara când am ajuns pe malul lacului, deşi luna “lui cireşar” începuse, acesta ne-a primit ostil, cu o temperatură de 11 grade, o ploaie rece, vânt puternic şi valuri care inundau faleza, îndemnându-ne parcă să plecăm de acolo.
Ca şi cum vremea potrivnică nu era de ajuns, vila la care aveam rezervarea pentru acea noapte părea de negăsit şi, după ceva emoţii, am ajuns la adresă, dar casa din dreptul destinației nu părea deloc ceea ce ne rezervasem, cu toate că în dreptul ei era un panou pe care era trecut numele vilei: Villa White Lake. Arăta ca într-un film de groază…, veche, cu o lumină slabă, ce lăsa să se vadă prin geamuri un interior din perioada interbelică.
Cu inima strânsă am sunat la uşa de la intrare, iar după câteva secunde se aprinde o lumină în spatele uşii şi prin geamul mat şi murdar al acesteia se apropie o siluetă şchiopătând. Uşa se deschide, iar prin crăpătura acesteia apare o bătrână la vreo 70 ani, sprijinindu-se de un cadru metalic. O salutăm şi îi spunem în engleză că avem rezervare acolo. Ne spune ceva în limba ei şi dispare lăsând uşa întredeschisă. Aşteptăm 2-3 minute până când în uşă apare soţul bătrânei care, într-o engleză stâlcită, ne spune să aşteptăm puţin că apare imediat proprietarul vilei.
În scurt timp apare proprietarul, Emil, care ne conduce prin curtea îngustă înspre spatele casei, unde apare vila în care urma să înnoptăm. După ce am intrat în vilă lucrurile încep să se schimbe, iar sintagma ”afară-i vopsit gardul, iar înăuntru-i leopardul” pare să se aplice pe dos.
La intrarea în camere acestea arătau foarte bine, întocmai ca cele pe care le rezervasem, cu un mic minus în privinţa băilor. La solicitarea noastră, Emil, ne recomandă un restaurant drăguț, cu specific italian, Stazione, ce se afla în apropiere, unde putem să cinăm la preţuri super decente. După cei 400 de km parcurşi de la Niş, vizitarea capitalei Skopie şi a Canionului Matka, am luat cina şi, înfriguraţi, am căzut într-un somn adânc.
A doua zi, lumina puternică a soarelui pătrunzând indirect prin geamurile care dădeau spre lac a întrerupt somnul nostru pe la 6:30. Acum, din geam, peisajul era cu totul diferit. Lumina caldă a soarelui, cerul senin şi lacul liniştit ne chemau afară, ne spuneau: nu mai dormiţi, nu mai pierdeţi vremea, veniţi să ne vedeţi, am alungat vântul, frigul, ploaia şi norii pentru voi! Haideţi afară! Cred că un echipaj de pompieri când primeşte alarma de incendiu nu s-ar fi putut echipa mai repede decât noi. Împreună cu fiica şi soţia mea, am luat rucsacul cu aparatul foto în spate şi, fără să parcurgem mai mult de 20 de paşi, eram deja pe malul lacului. Prietenii noştri cu care venisem încă dormeau, lumina neputând să-i invite afară având roletele geamurilor coborâte.
Ce aer curat, ce soare, ce albastru era cerul! Am luat-o la pas pe aleea de pe mal, proaspăt spălată de valurile din timpul nopţii, spre centrul oraşului, care era la maxim 500 metri. În drumul nostru admiram apa limpede a lacului, în care mii de peşti înnotau în voie. La apropierea de micul port al oraşului, unde erau ancorate bărci de agrement şi pescuit, un domn cărunt cu o privire caldă, cu faţa arsă de soarele regiunii montane, simpatic, ne întâmpină şi ne invită, vorbind foarte bine engleza, să facem o plimbare cu barca dânsului. De obicei când sunt abordat de cineva necunoscut sunt circumspect, mă gândesc că persoana respectivă vrea să profite de mine şi încerc să ţin “garda sus”. Acest domn avea însă ceva special, era deosebit, avea ceva care-l diferenţia de ceilalţi barcagii, mai târziu când eram în barcă cu dânsul aveam să aflăm că fusese profesor de economie, iar soţia sa este medic in Ohrid. S-a oferit să ne ofere o plimbare cu barca pentru 10 Euro/ 3 persoane. Noi aşteptând să se trezească prietenii noştri i-am mulțumit pentru ofertă şi i-am transmis că vom reveni îndată ce aceştia se vor trezi.
Domnul nostru, Bobi Nikolovski, fin psiholog, mi-a atins însă “coarda sensibilă” afirmând că acum, la primele ore ale dimineţii, pozele pe care le voi face vor ieşi mult mai frumoase decât peste o oră, când soarele va urca mai mult pe cer, lucru perfect adevărat, cele mai bune momente pentru fotografiat fiind dimineaţa şi pe înserat. Ne-a propus suma de 7 Euro să plecăm numaidecât pe lac şi, în plus, la trezirea prietenilor noştri, să ne plimbe pe lac, din nou, gratuit, împreună cu ei. Scăderea ofertei a contat puţin în luarea deciziei, decizia era luată deja prin faptul că blândeţea, veselia şi modul său de abordare te făceau să nu-l poţi refuza.
Sărim în barca care poate adăposti vreo 10-15 persoane, Dl Bobi ridică ancora, apoi cu o mişcare scurtă trage de sfoara care porneşte motorul şi, încet, încet ne îndepărtăm de mal. Din păcate nu am capacitatea literară de a reda bucuria dată de călătoria pe lac. Domnul Bobi, o adevărată enciclopedie, a început să ne vorbească despre lacul Ohrid. Din vorbele lui se simţea mândria că este balcanic, că apreciază viaţa liberă pe care o are. Era mândru de stilul său de viaţa, de orăşelul mic şi plin de istorie în care trăieşte.
Am aflat că lacul a fost declarat, în anul 1979, parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, are adâncimea maximă de 300 metri şi o lungime de peste 30 de km.
Cu ani în urmă, domnul Bobi lucrase în Skopie, dar a preferat să vină în Ohrid, departe de agitaţia citadină, unde are mai multă linişte, iar natura este în jurul său. Ne spunea că lacul Ohrid este respectat de localnici, că din fundul lacului izvorăște apa care împrospătează lacul, apa lacului este folosită de locuitori şi că nu există sisteme de canalizare care să deverseze apele menajere în el. Toate sistemele de canalizare sunt colectate şi transportate într-o staţie de epurare situată undeva la 20-30 de km spre nordul oraşului şi abia după filtrarea apei aceasta este eliberată în natură. Povestea faptul că majoritatea locuitorilor sunt de religie ortodoxă 80%, urmaţi de musulmani (aproape 20%). Majoritatea populaţiei 80% este formată din macedoneni şi 20% albanezi, turci şi alte naționalități.
Aflăm că oraşul, supranumit Ierusalimul din Balcani, avea la un moment dat 365 biserici, câte zile sunt într-un an, adică câte o biserică pentru fiecare zi.
La sfârşitul călătoriei pe minunatul lac, n-am putut să nu-i ofer cei 10 euro, ceruţi iniţial, deşi învoiala fusese pentru 7 euro. Fiind încântat de compania noastră ne-a invitat la o cafea la bordul bărcii sale. Iniţial, am crezut că are cafea gata preparată, dar surpriza a fost mare când, de sub o bancheta din barcă, a scos la iveala o minibutelie şi un ibric. Nu ştiu cum a zburat timpul, dar cafeaua parcă s-a făcut instant. Nu cred că am savurat vreodată o cafea în felul acela, în plus avea un gust excelent.
I-am promis că vom scrie un articol despre vizita făcută în Ohrid şi ne-a invitat să privim pe internet primul film care apare la simpla căutare, pe Google, a cuvintelor: CNN Ohrid. In mini-reportajul făcut de renumitul reporter CNN, Nic Robertson, apare şi dl. Bobi, căruia reporterul CNN îi ia un scurt interviu. Vă recomand să-l vedeţi!
Apoi, am revenit la hotel, i-am luat pe prietenii noştri şi am făcut a doua plimbare cu barca. De data aceasta ghidul nostru ne-a lăsat pe o parte a insulei unde am urcat direct spre biserica Sf. Ioan (Church of St John at Kaneo). Mai sus am întâlnit un site arheologic numit Plaosnik, învecinat cu o superbă biserică medievală Sf. Pantelimon. Paşii ne-au călăuzit apoi spre cetatea lui Samuel (Samoil’s Fortress), fortificaţie străveche care dăinuie culmile muntelui de lângă lac. Spre centru oraşului, am trecut pe lângă amfiteatrul construit de romani şi folosit pentru lupte între gladiatori.
Totodată, în drum spre centrul oraşului am întâlnit mai multe biserici, una mai superbă ca cealaltă. Centrul oraşului are o stradă cu multe magazine – un bazar macedonean. Lucrul predominant, aflat la vânzare de către comercianţii de la tarabe şi magazine, era reprezentat de către bijuteriile cu „perle de Ohrid”. Din câte am înţeles sunt fabricate acolo din cochiliile scoicilor din lac.
Pe la orele amiezii “am ridicat ancora” spre Grecia, însoțiți fiind, de liniștea sufletească primită în dar din partea orășelului antic.
La revedere OHRID!
Prin amabilitatea prietenului meu Ovidiu, promit să revin cu noi amănunte despre capitala Skopie, Canionul Matka si orașul Niș (lagărul de concentrare nazist din Niș, turnul cu cranii și cetatea orașului).
Precum vă spuneam şi în articolul ”Drag Racing Oradea – Sesiunea de calificări”, în weekendul 15 -16 iunie 2013, am avut prilejul de a ne delecta cu un concurs de Drag Racing, evenimentul făcând parte din ” Campionatului Naţional De Accelerare ”. Etapa din Oradea a fost primul eveniment din acest campionat pentru anul 2013. La acest concurs au fost înscrise aproximativ 100 de mașini, care au fost grupate în cele 14 categorii. După efectuarea stagiului de calificări ce s-a desfășurat sâmbăta şi duminica (orele 10 – 12) s-a trecut la finalele aceste competiții, finala desfășurându-se duminică 16 iunie, între orele 12 – 15 (dacă includem şi festivitatea de premiere ce s-a desfășurat până aproape de ora 16)
Acest eveniment s-a bucurat de un interes foarte mare atât din parte publicului, cât şi din partea organizatorilor şi a concurenților.
Marea mea dezamăgire s-a datorat faptului că maşina care mi-a lăsat cea mai bună impresie în turul de calificări avea cutia defectă, iar echipajul lucra de zor înainte de a începe competiţia finală.Este vorba de următorul BMW modificat care, din câte am înţeles de la mecanicii care se ocupau de reparaţie, a fost adus la peste 750 de CP, lucru uşor de remarcat în agresivitatea de care a dat dovada în cursele din calificări.
O alta maşină care mi-a lăsat o impresie foarte bună a fost un Volkswagen cu numere de Bucureşti (B49 SPY) şi, spre marea mea uimire, pilotul era o reprezentantă a sexului frumos.
Concursul a fost foarte animat, cu multe răsturnări de situaţie, dar şi cu multe eşecuri, uneori chiar la concurenţi favoriţi. Mulţi dintre concurenţi au fost urmăriţi de ghinion, cum a fost şi cazul Nissan-ului GT-R, a cărui cutie de viteze a intrat de multe ori ”în protecţie” şi pilotul, din păcate, nu a putut să scoată adevărata forţă a maşinii.
Ca şi concluzie, această competiţie s-a dovedit a fi un eveniment reuşit şi, ce e cel mai important, e faptul că această competiţie s-a desfăşurat în mod legal şi sportiv. Organizatorii acestui eveniment au primit tot sprijinul autorităţilor locale pentru organizarea acestui eveniment (Conducerea Aeroportului Oradea, Jandarmerie, Politia Rutiera, Consiliu Judeţean etc.)
Totodată, vreau să mulţumesc organizatorilor pentru accesul în culisele acestui eveniment.
În continuare vă prezint galeria video şi galeria foto al acestui eveniment:
Galeria Foto:
Festivitatea de premiere
Galeria Video
Oradea 2013 Finala la S1 – CS23VRT vs TM77BAX
Oradea 2013 BMW M5 Turbo Vs Nissan R35
Oradea 2013 BMW X6 BH94BOS vs Audi BH92KYD
Oradea 2013 BMW X6 CJ17HAX vs Audi BH92KYD
Oradea 2013 Finala AP1 Honda civic OPEL TIGRA
Oradea 2013 Finala AP2 SEAT vs HONDA
Oradea 2013 Finala la S9 Audi vs BMW
Oradea 2013 Finalele BH10SAW vs BMW
Oradea 2013 Finalele la S3 B333YZY vs VW AR07TBO
Oradea 2013 Finalele la S3 Cooper AR23CHE vs BMW VL01PWR
Oradea 2013 Finalele la S3 Cooper AR23CHE vs MM31CIP
Oradea 2013 GOLF VS GOLF
Oradea 2013 Honda vs GOLF
Oradea 2013 OPEL Tigra VS HONDA
Oradea 2013 Porsche VS BMW
Oradea 2013 Porsche vs BMW
Oradea 2013 Porsche VS Porsche
Oradea 2013 Semifinale BMW 49PNN vs BMW B83WPP
Oradea 2013 Toyota Celica Godzilla vs Honda CRX
Oradea 2013GOLF vs HONDA
Oradea 2013 clasa S2 Honda vs Logan MS41NZN
Oradea 2013 Finale la S2 Honda vs B49SPY
Oradea 2013 Finala la S2 Honda S2000 vs TM69YLF
Oradea 2013 Finala la AP5 Diesel Haplea B112MBI vs B777GUZ
Sâmbătă seara, 15 iunie 2013, în parcul 1 Decembrie din Oradea a avut loc Festivalul Luminii, eveniment organizat de ”Cercetaşii României” şi Direcţia Judeţeană de Sport şi Tineret Bihor.
Evenimentul a fost organizat sub sloganul ”redescoperă frumusețea lucrurilor mărunte” şi, într-adevăr, așa a şi fost.
O plimbare pe aleile luminate din Parcului 1 Decembrie a fost o adevărată plăcere. Totodată, am admirat întreg spectacolul de lumină şi muzică oferit în acest parc. Mulțumim organizatorilor!
Cu acesta ocazie am încercat să surprind şi câteva fotografii cu acest eveniment:
Ieri, 15 iunie 2013, pe pista Aeroportului din Oradea s-a desfășurat sesiunea de calificări pentru Etapa I a Campionatului Naţional De Accelerare, pentru anul 2013. Concursul se organizează pe mai multe grupe de participare, catalogate în două mari categorii, categoria STREET şi categoria PROFI.
Conform evenimentului lansat şi pe pagina oficială de Facebook a organizatorului, clasificarea se face în felul următor:
pentru grupele de participare categoria STREET S1 – până la 1590 cmc NA , tracțiune faţă FWD şi spate RWD
– până la 1000 cmc supraalimentat , tracțiune faţă FWD şi spate RWD
– până la 1500 cmc diesel , tracțiune faţă FWD şi spate RWD S2 – între 1591 cmc şi 2200 cmc NA , tracțiune faţă FWD şi spate RWD
– între 1001 cmc şi 1399 cmc supraalimentat ,tracţiune faţă FWD şi spate RWD
– între 1501 cmc şi 1700 cmc diesel , tracţiune faţă FWD şi spate RWD S3 – între 2201 cmc şi 2980 cmc NA , tracţiune faţă FWD şi spate RWD
– între 1400 cmc şi 1600 cmc supraalimentat , tracţiune faţă FWD şi spate RWD S4 – între 2981 cmc şi 3800 cmc , NA , tracţiune faţă FWD şi spate RWD
– între 1601 cmc şi 2550 cmc supraalimentat , tracţiune FWD
– între 1601 cmc şi 2200 cmc supraalimentat , tracţiune RWD S5 – peste 3801 cmc NA , tracțiune faţă FWD şi spate RWD
– între 2201 cmc şi 3300 cmc supraalimentat tracţiune RWD
– peste 2551 cmc supraalimentat , tracţiune FWD S6 – până la 2800 cmc supraalimentat tracţiune AWD
– până la 4200 cmc NA , tracţiune AWD
– peste 3301 cmc supraalimentat , tracţiune RWD S7 – peste 2801 cmc , supraalimentat , tracţiune AWD
– peste 4201 cmc , NA , tracţiune AWD S8 – între 1701 şi 2200 cmc diesel FWD,RWD,AWD S9 – peste 2201 cmc diesel FWD,RWD,AWD
Grupe de participare – categoria PROFI AP1 – până la 1600 cmc supraalimentat FWD
– până 3000 aspirat RWD,FWD AP2 – între 1600 şi 3000 supraalimentat FWD
– între 3000 şi 4200 aspirat FWD,RWD AP3 – sub 2500 supra alimentat RWD sau AWD
– peste 4200 aspirat FWD,RWD
– peste 3000 supraalimentat FWD AP4 – peste 2500 supra alimentat RWD sau AWD AP5 – diesel
Am asistat şi eu la această sesiune de calificări şi pot să spun că am fost încântat de ceea ce am văzut, deși nu sunt ”fan-ul” curselor de mașini. Până ieri, nici nu ştiam ce reprezintă termenul de dragracing 🙂
Concursul “Drag Racing” se desfăşoară pe o lungime de 402, 25 metri, distanţă care reprezintă un sfert de milă (1 milă = 1609 m). Maşinile care intră în această competiţie se aliniază câte două la start, după ce în prealabil au trecut şi prin sectorul de ” burnout ” (un sector menit să încălzească cauciucurile şi să ajute la o aderenţă mai bună)
Sincer, chiar mă bucur pentru organizarea unui asemenea eveniment în Oradea şi, la fel mă bucur, pentru faptul că acest eveniment a primit sprijinul autorităţilor locale (Poliţia Rutieră, Consiliului Județean şi, bineînțeles, Aeroportul Oradea). Consider că este cea mai bună soluţie pentru a se disputa “rivalitatea” cailor putere de sub capota maşinilor, în mod legal, şi nu prin cursele de maşini ilegale care, din păcate, au făcut atât de multe victime.
Ca şi impresii legate de sesiunea de calificări, pot să vă spun că am fost încântat de câteva modele de maşini, care într-adevăr au făcut spectacol şi sper ca astăzi, la finala acestui concurs, să pot afla mai multe despre aceste maşini.
La ieșirea din această baracă se găsea culoarul de apel (de raport), denumit în limba germană ”Appellplatz ” – locul unde în fiecare dimineață se făcea prezenţa.Trebuia ca la acest raport să se prezinte toată lumea, indiferent de vreme sau de stare de sănătate. Inclusiv persoanele decedate pe parcursul nopţii, toată lumea trebuia să fie prezentă la raport. Aşa se face că, persoanele decedate trebuiau scoase afară de colegii de cameră şi prezentate la raport. Prezenţa se făcea prin strigarea numărului pe care-l purta fiecare deţinut în parte. Era un număr pe care, la intrarea în acest lagăr, prizonierul îl primea şi era tatuat pe mână, pentru identificare. Odată ce erau intraţi în lagăr nu mai aveau nume, ci doar cifre.
Baraca numărul 6– Life of prisoners (Viaţa de prizonier)
Expoziţia reda viaţa ce o avea un prizonier, începând de la înregistrarea fiecărei persoane, dar şi marcarea cu însemnele privind provenienţa şi ”tipul prizonierului”. Sunt prezentate şi modul de organizare pe clase de prizonieri, în funcţie de statutul pe care putea să-l primească un anumit prizonier. Pentru fiecare baracă era ales un fel de lider, din rândul prizonierilor, denumit ” Kapo ”, care primea anumite facilităţi.
Baraca cu numărul 11 – The death block
Expoziţie în care se prezentau camerele de tortură, carcera. Era locul în care se pedepsea un prizonier. Odată ce un prizonier intra în acest block, cu siguranţă nu mai ieşea viu. Pedeapsa era aplicată, în general, tot de un prizonier care nu avea de ales.
Poate cea mai impresionantă poveste din acest lagăr am auzit-o aici. Povestea era aşa, dintr-o baracă (baraca cu numărul 14) au evadat trei persoane, iar la apelul de dimineaţă, bineînţeles că au ieşit în minus. Drept pedeapsă pentru ceilalţi din baraca respectivă, pentru fiecare prizonier evadat, tot al zecelea prizonier din acea baracă trebuia dus în camera de tortură sau executat public. Aceasta era o metodă foarte bună pentru a reduce dezertarea din lagăr. Când cineva vroia să fugă era oprit de ceilalţi din baracă pentru a nu fi pedepsiţi sau ucişi.
Aşa se face că a fost ales un prizonier care, în momentul când a fost scos în faţa grupului, a început să plângă şi să strige numele soţiei lui şi a copiilor. Din grupul respectiv, a cerut permisiunea să vorbească cu locotenentul SS, un preot pe nume Maximilian Kolbe, prizonier tot din acea baracă. Acesta îi ceruse locotenentului să-l ia pe el pentru tortură şi să–l cruţe pe celălalt prizonier. Locotenentul i-a îndeplinit rugămintea şi l-a dus în carceră unde, pentru doua săptămâni, a fost supus la tortură zilnică şi la înfometare. După doua săptămâni, când toţi ceilalţi prizonieri duşi în această baracă au murit, naziştii au luat decizia de a-l omorî, prin injectarea de acid carbolic în venă. Povestea acestui preot a fost auzită ulterior, datorită persoanelor care au supraviețuit şi, astfel, acest preot a fost beatificat de Papa Paul al VI-lea, iar apoi a fost canonizat de Papa Ioan Paul al II-lea.
Iată si carcera în care şi-a petrecut ultimele zile:
Între barca cu numărul 10 şi baraca cu numărul 11 se găseşte curtea de tortură şi execuţie.
Baraca cu numărul 10 (nu este deschisă vizitei) era locul în care se executau experimentele pe prizonieri de către dr. Carl Clauberg, dr. Horst Schumann, dr. Eduard Wirths şi dr. Mengele. Din cele explicate de ghida noastră, doar o singură dată a fost organizat un tur la rugămintea unei foste deținute din acest lagăr, care a trecut prin acele experimente şi care a supravieţuit. Nu știu cum a rezistat să mai revadă încă o dată acele locuri.
După terminarea acestor expoziţii prin barăcile din lagăr, turul a continuat spre partea în care erau construite crematoriile şi camerele de gazare, dar nu înainte de a trece pe lângă gardurile electrificate şi pe lângă turnurile de supraveghere amplasate la marginea lagărului.
Înainte de a ajunge propriu-zis la crematorii, ghida ne-a prezentat locul unde a fost spânzurat Rudolf Franz Ferdinand Höss în data de 16 aprilie 1947.
Rudolf Franz Ferdinand Hössa fost comandantul lagărului de exterminare de la Auschwitz şi cel care a comandat să fie omorâţi cei peste un milion de prizonieri. Sincer, mi se pare foarte aiurea, în sensul că, pe parcursul perioadei 4 mai 1940 până în noiembrie 1943, el a torturat prin toate metodele posibile un număr aşa de mare de prizonieri şi apoi, pentru el totul se termină în câteva minute (de fapt, chiar în câteva secunde), cât durează o spânzurătoare. Cred că merita să fie ţinut în viaţă şi chinuit prin aceleaşi metode pe care le-a aplicat în lagăr.
Tot în Tribunalul Suprem Naţional, care s-a ţinut în Cracovia, au mai fost judecate 40 de persoane care aveau legătură cu lagărul de la Auschwitz şi au fost acuzate de crime de război. Dintre aceste persoane, 23 au primit pedeapsa cu moartea (tot prin spânzurătoare), iar restul de 17 au primit diverse perioade de detenţie (cea mai mică fiind de 3 ani).
Partea următoare a vizitei s-a desfăşurat în camerele de gazare şi în crematoriile de la Auschwitz.
Acestea au fost construite într-un buncăr în care armata Poloniei depozita muniţia, precum vă spuneam anterior, întreg lagărul a fost iniţial proprietatea armatei poloneze, care a fost preluat de SS şi transformat în lagăr de concentrare.
Camerele de gazare sunt situate chiar lângă crematoriu. Naziștii le spuneau deținuților că îi duc să le facă duş, dar de fapt, îi introduceau în camerele de gazare. Închideau ușile şi prin partea superioară a acoperișului aruncau Zyklon B, un pesticid foarte puternic care era produs sub formă granulată, iar în contact cu căldura din interiorul acelei camere provoca o reacţie chimică prin care se emana acid cianhidric. Acidul cianhidric provoacă moartea în câteva minute de la inhalare în funcţie de cantitatea emanată în aer.
Cadavrele rezultate din camerele de gazare trebuiau arse în camera alăturată, în crematoriu. Acest lucru îl făceau tot deţinuţii. Nu aveau de ales, erau aleşi de către nazişti şi pregătiţi în grupuri care purtau numele de ” Sonderkommando ”. Cei care făceau parte din grupurile de Sonderkommando aveau privilegiul de a duce o viaţă mai bună în lagăr (mâncare, haine, tratament, etc.). Pentru a nu afla prea multe, odată la câteva luni aceste trupe erau înlocuite, iar pe cei vechi îi lichidau.
Vizita noastră prin lagărul Auscwitz I s-a încheiat odată cu ieşirea din crematoriu, urmând să ne deplasăm spre bus-ul care făcea legătura spre lagărul de la Birkenau (Auschwitz II)
