Anul trecut, când Ovidiu a pornit acest blog, printre primele posturi ale sale au fost cele legate de experiența lui prin Muntenegru. Acum, că tot a fost super mediatizat accidentul cu autocarul din Muntenegru, m-am gândit să vă prezint un alt traseu, alternativ la cel prin canionul Moraca pe care l-a prezentat Ovidiu, și anume prin: Brus – Kopaonik – Raška – Mateševo – Podgorica
Am sa încep acest post cu o micuță confesiune.
Pe lângă plăcerea de a călători și de a fotografia, o altă mare pasiune de a mea e cea de a şofa, în special pe drumurile de munte. M-au fascinat şi pasionat mașinile, performanțele lor, mai ales senzația ce ți-o oferă un race start (sau un 0-100km/h), cât şi ‘raliurile’ pe drumurile de munte. Un triunghi om – mașină – natură, în care trebuie să primeze echilibru şi siguranța. Am căutat, pe cât posibil, ca în fiecare concediu/ drum cu maşina să includ şi un astfel de sector.
Aşa se face că, atunci când am hotărât să mergem în Muntenegru la mare, am vrut să încerc şi ‘altceva’, în afară de traseul prin canionul Moraca – Tara. Îmi amintesc (dar nu cu drag) de mici discuții aprinse legate de ideea de a conduce pe noapte prin canion, doar pentru a avea o jumătate de zi de plajă în plus.
În primul rând, mi se pare iresponsabil: oricât de buni ați fi cu volanul, evenimente neplăcute pot apărea oricând, iar pe un drum injust, cu multe tuneluri şi în o bună parte nemarcat, sincer nu m-aș aventura pe noapte, oricât de multă adrenalina mi-aș dori. Pornind de la acest aspect a apărut inevitabil şi o separare a rutei faţă de restul grupului. Destinația noastră era plaja din Ulcinj.
Experiența anterioară legată de Ulcinj e din vremea studenției. În urmă cu câțiva ani, aceasta a fost aleasă ca destinație pentru concediu la mare, o dată cu absolvirea facultății. Atunci eram un grup de şapte prieteni şi nu aveam nici unul mașină proprie sau posibilitatea de a împrumuta de acasă mașina să mergem în concediu. La vremea respectivă am decis să mergem cu trenul. Belgrad – Bar era direct, pleca seara din Belgrad şi ajungeam dimineața în Bar. Unul din prietenii mei găsise cazarea pe internet, schimbase câteva e-mailuri cu proprietarul și convenise să ne aștepte cu mașina (el și încă un amic de-al lui) să ne ducă până la camere. Preţul era bun: 10 euro de pers pe noapte, în cameră dublă cu bucătărie, baie şi terasă, iar drumul Ulcinj – Bar era inclus. Pe tren numai relaxată nu am stat: nu puteam face rezervare pentru loc, deci era la noroc, iar în urmă cu câţiva ani un tren se prăbușise în canion, cauzând un adevărat carnagiu. La vamă oricum trebuia să ne trezim să prezentăm paşapoartele, iar în curbe trenul se înclina periculos de mult. Atunci când am ajuns să traversăm lacul Skadar aveam impresia că ne vom scufunda de-a dreptul prin nuferi.
Dar să revenim la ale noastre. Am ales să revenim în Ulcinj pentru vacanţa de mare şi, mai mult, să stăm la aceaşi cazare. Am pornit din Timişoara cu maşina , iar pentru început am avut parte de vizită în Devil Town, iar de acolo am pornit spre Ulcinj. Personal, îmi place ca şi aplicație android de GPS Igo. Am setat destinația, am început să ne uităm la opţiuni şi am ales să mergem doar prin munţi.
Traseul urmat a fost:
Brus – Grasevci – Brzeće – Kopaonik – Rudnica – Kaznoviće – Raška – Novi Pazar – Ribarice – Berane – Draga – Mateševo – Kolasin- Podgorica
Se poate vizualiza pe următoarea hartă:
Partea de început a drumului (asa cum vă este prezentat acest traseu) a urmat granița cu Kosovo (Devil Town fiind foarte aproape, mai putin de 30 de km de această regiune). Cel mai aproape am trecut la 10 m de un punct de vamă, era suficient să fac stânga şi eram acolo. E de prisos să spun că frontiera era ultra păzită de soldați, iar senzația mea de disconfort era destul de ridicată. GPS-ul insista întruna că cel mai scurt drum e prin Pristina, a trebuit ‘dusă’ o muncă intensă de lămurire cu el că, de fapt, nu vrem pe acolo. În final, am urmărit pe hartă cum ne îndepărtam de regiunea Kosovo şi ajungem în parcul national Kopaonik. Împătimiții de ski ştiu exact la ce mă refer.
Peisajul a fost superb, la fel şi drumul. A fost pentru prima dată când am simţit mirosul de plăcuţe de frână încinse la coborâre (pe Stelvio nu mi s-a întâmplat asta).
Am urcat şi am coborât, iar asta succesiv de câteva ori. Drumurile erau catalogate ca fiind de două benzi, dar în majoritatea cazurilor aveau o bandă şi un pic, însă cu un asfalt impecabil, cu toate că treceau prin viile oamenilor şi nu erau drumuri de interes vital.
Ce am învățat din această experienţă:
– în Serbia se mulțumește claxonând sau făcând cu farurile; avariile sunt tratate asemenea unei înjurături.
– pe asemenea drumuri, dacă vă nimeriţi în spatele unui camion, în special încărcat cu lemne, păstrați distanța. Am văzut cum un lemn s-a desprins din stivă şi se apropia de maşina mea. Pentru câteva momente am avut în fața ochilor o secvență asemănătoare cu cea din ” Final destination “.
– drumul cu siguranță vă va lua mult mai mult timp decât estimaţi, însă nu veţi avea parte de aglomeraţie sau radare, iar peisajele vor fi de-a dreptul impresionante
– aceste drumuri nu sunt sigure: parapeţii lipsesc, iar de multe ori veți constata că sunteți pe buza prăpastiei, în timp ce pe pseudo-banda alăturată un alt vehicul se chinuie să treacă
Şi ca să citez o reclamă renumită: ‘Enjoy responsably!’ şi drumuri cât mai bune.
